Reprimarea

REPRIMAREA…SAU CURAJUL DE A FI?

Caut de mult o forma să exprim câteva lucruri legate de reprimare şi rănile fundamentale, dar nu știam cum să o fac într-o manieră care să meargă pâna la rădăcini. Am căutat o forma simplă, pe înțelesul multora, dar care să nu excludă părți esențiale. Era nevoie de a experimenta mai întâi pe mine acest lucru.

Am participat acum ceva vreme la un eveniment numit “Unfinished”, unde am avut șansa să vad mai mulți vorbitori, și ce au atras ei ca audientă. Spun au atras, pentru că e normal să înțelegem ceea ce se întâmpla în jurul nostru în termeni de emisie și recepție. Ce emiți, atragi. Mi-a plăcut ideea evenimentului, aranjamentul puțin spartan dar adecvat și în conformitate cu tema. Unfinished (Neterminat), căci totul e o curgere, în care nimic nu începe și nimic nu se termină. Au fost prezentate subiecte din multe arii de activitate, iar audienţa era compusă în mare parte din oameni tineri, dornici de a asimila din experiența vorbitorilor care, erau de cele mai multe ori dezvoltatori de afaceri sau pur și simplu își expuneau povestea lor. Chiar un proiect fain, mai vreau, dar să revenim.

Îmi aduc aminte de unul dintre vorbitori, de la o companie foarte mare de software care a pus punctul pe „i”, iar asta mi-a dat ideea de a scrie acest articol. El a spus că în momentul de faţă, una dintre cele mai căutate abilități și nevoi, în egala măsura, este abilitatea de a sintetiza și livra informația sau experiența, în formă condensata, concretă și concisă. Mai clar de atât, în momentul de față, exista atâta informație, nu neapărat corecta sau utila, încât nevoia de a sintetiza și de a selecta a devenit o necesitate. De căutat nu mai este așa de greu din moment ce avem la dispoziție atâtea motoare de căutare online și offline. Am ajuns în punctul în care e nevoie să sintetizam și îmi dau seama că acest punct este unul de cotitura în istoria noastră. Dacă fac o paranteză cu calculatoarele, îmi dau seama că mare parte din puterea lor de procesare este alocată în același fel și în acelaşi scop.

Revenind la aceasta idee, și aplicarea ei în practică, mi-a venit dorinţa de a aborda câteva subiecte de interes general care ne influențează viața în fiecare zi și care reprezintă motivele pentru principalele probleme cu care ne confruntam ca indivizi. Diferența de abordare consta în sintetizarea pragmatică a ideilor prin intermediul experienței și percepției. Nu sunt idei noi și veți găsi o grămadă de informații pe internet sau în cabinetele de specialitate despre aceste aspecte ale conștientei umane. Acesta cunoaștere face parte din proiectul meu de decodificare a realității în care trăim (DeCode).

Majoritatea celor care au pășit pe calea cunoașterii sau a dezvoltării personale, au intrat conștient în contact cu ceea ce putem numii rănile fundamentale ale omenirii. Acestea sunt stări (Feelings) de bază, adânc impregnate în matricele noastre fizice și energetice și care, din nefericire pentru noi, logaritmează în frecvente joase (adică ne țin în stări inferioare de frecventa care provoacă diferite manifestări de suferința). Motivul principal pentru care aceste stări e nevoie să fie abordate, este simplu. Rănile fundamentale ne mențin într-o frecventă joasă și într-o bucla infinită, în care ne învârtim și ne consumăm energia. Indiferent că nu le înțelegem sau fugim de ele, aceste răni sunt abordate conștient sau inconștient prin măsura suferinței la care suntem expuși. Fac parte din jocul Karmei, de care nu ai cum să scapi decat prin Dharma. Ori o trăiești prin suferință și experimentare, ori o conștientizezi. În realitate trecem prin amândouă până când facem realizarea unui aspect și astfel se închide ciclul karmic.

Problema este că aceste răni sunt foarte abile în a se acoperi una pe alta în așa fel încât să nu ajungi la rădăcini sau la cauze. Veți înțelege imediat căci și eu m-am săturat de vrăjeala științifică sau pseudo-mistică în care sunt învăluite aceste răni. Programele mentale care se hrănesc din operarea acestor frecvente sunt foarte abile. Exista foarte multe arhetipuri umane în care operam. Fiecare om, în funcție de lecțiile pentru care a venit, experimentează diferite aspecte sau arhetipuri pe care le învață. Doar că la baza rănile sunt aceleași pentru toți și nu sunt multe. Abordarea lor necesita simplitate și curaj. Aici e nevoie să dam la o parte din vălurile care îmbracă aceste stări.

Cele mai importante și cele mai cunoscute sunt rușinea și vinovăția care împreună cu frica fac un „trio de succes” în menținerea conștienţei umane cât de jos se poate ca frecventă. E un dans in care am intrat încercând să îmi dau seama cum funcționează, încercând prin ceea ce simt și observ, să descâlcesc sensul acestor răni. Motivul este simplu. Cred ca suferinta e doar o alegere. Chiar dacă credeam că pot să o „păcălesc” cumva, se pare că nu pot. Evident am plonjat în experimentare cu picioarele înainte și capul înapoi. Ideea nu e să iți pierzi capul, dar în același timp e nevoie să le experimentezi.

Nu cred că suferința e calea potrivita pentru evoluție, dar nici nu o poți evita până nu înțelegi ce se intâmplă in viaţa ta. E un paradox care nu poate fi conciliat, ci doar experimentat. Este o perioada frumoasă în care trăim. Intensă. Cu de toate. Nu ai cum să te plictisești, iar cine o face, înseamnă că se află într-una din stările sau rănile de mai jos.

Important de menționat că stările nu sunt emoții și emoțiile nu sunt stări. Exista mari diferențe între cele doua poziții, mai ales din punct de vedere energetic. Acesta e un subiect amplu pe care nu îl voi aborda aici. Să revin, căci vorbeam de sintetizare și utilitate.

Dacă e să le luam ca la carte, lista acestor răni fundamentale ar fi următoarea:

• Reprimarea
• Negarea
• Rușinea
• Respingerea
• Vinovăția și
• Separarea

Reprimarea conduce la negare, asta la rușine și apoi apare respingerea, ca în final să ne acoperim de rușine și să ne separam. Sună cunoscut?

Fiecare în parte reprezintă o rană profunda și un capitol foarte vast care poate fi explicitat până la adânci bătrâneți, dar nu asta e ideea. Ideea e să ies mai repede din toata povestea asta fără câțiva ani de terapie. Le voi aborda pe rând sau cum îmi vine, însă prima mi se pare foarte importantă. Ce e înainte de ea mi se pare şi mai important. Nu ducem lipsă de materiale, ci de timp. Acesta este un alt paradox în care suntem prinși, complet iluzoriu de altfel, situat la un nivel mai mare de codare a frecventei.

Ce m-a interesat pe mine este cum funcționează aceste programe și cum se face codarea inițială? Mintea începe să ne influențeze de mici și adaugă peste inima noastră, strat după strat de program. În felul acesta, mintea si programele ei ne țin în lesă începând din primii 7 ani de viața. De fapt acolo se și întâmplă toata povestea. Putini dintre noi scapă în ziua de azi neprogramați. Nici eu nu am făcut excepție. Bineînțeles că această minte socială cu care ne virusăm nu este rea, este doar utila. Ne-a ajutat să depășim etapa de supraviețuire ca specie, însă depinde mult cum o folosești. Problema este că în acest moment folosim mintea mai mult decât este nevoie, și de cele mai multe ori neadecvat. Exact ca și tehnologia.

Chiar și așa, vad utila abordarea fiecărei stări (feeling, adică ceea ce se simte) pentru a o decodifica, iar aici fac o importanta precizare. Decodificarea acestor răni este o chestiune personala, chiar dacă principiile de baza sunt comune. În viața, nimic care se manifesta la nivelul acesta de dualitate, nu este bătut în cuie. Aici este și frumusețea creației care ia diferite forme de manifestare în funcție de frecvența. Codarea și decodificarea rănilor se face în funcție de conjunctura în care fiecare s-a născut și a evoluat. Nici unul din noi nu scapă și aici simt să reamintesc celor care au o origine mai specială că se afla în dualitate, și la acest nivel al realității, lucrurile sunt foarte concrete și ne afectează, în multe planuri. „Neti, neti”, cum spune un străvechi dicton sanscrit.

Prima rană, și după părerea mea cea mai importantă, este reprimarea pentru că de acolo pleacă totul.

Reprimarea înseamnă că există ceva în mine care ar vrea să iasă la suprafața dar nu poate, sau nu îi creez condițiile pentru a ieși la suprafață.

Reprimarea în sine nu funcționează dacă nu este secondată de programele sociale. Urmărind copiii care exprimă fără filtre, mi-am dat seama de ce ei pot și noi nu. De cele mai multe ori programele mentale care susțin diferitele forme de reprimare sunt condiționate ele însele cu alte linii mai subtile de program mental care nu iți permit să vezi de unde provine reprimarea în sine. Asta e. E legat de lumină și o să folosesc o metafora.

Codarea genetică este bazata pe lumină și frecventele luminii. Chiar dacă eu vreau să pun lumina reflectorului pe ceva ce reprim, prin prisma faptului că simt că e ceva care îmi produce o stare de disconfort, celelalte co-programe (sau parteneri de programare) manipulează lumina către alte aspecte. „Hai măi, nu vrei să spui chiar asta! O să superi, sau o să fi judecat, sau nu e frumos, sau nu e cool”. Etc, etc. Când mă uit la un copil care exprimă ceva foarte vulnerabil pentru el, văd efectiv cum acea energie străpunge ceva și iese așa cum iese. Faceți asta. Senzația e incredibilă. Merita din plin.

Reprimarea este o forma de protecție a minţii noastre care nu poate, sau nu vrea să confrunte emoțiile pe care noi le trăim, sau stările pe care le pe experimentăm. Unele sunt atât de puternice încât pur şi simplu alegem să le înăbușim sau să trecem cu ele în alta faza, cum ar fi negarea. În oricare situație, emoțiile care nu ajung să fie conștientizate sau exprimate, se transformă în subprograme. Chiar dacă momentan acest mecanism de apărare poate să soluționeze o situație foarte tensionată, pe termen lung nu poate decât să ne afecteze în foarte multe feluri; fizic sau emoțional/mental. Reprimarea poate să te scoată la liman, dar în același timp iți poate amorți capacitatea de a simți emoțiile sau stările. O varianta de compromis este să iți permiți să simți, dar să nu manifești în exterior ceea ce simți. Merge şi asta o vreme, dar important este să nu te minți pe tine. A continua pe aceasta cale, e sinonim cu blocajul emoțional care produce acumulare de frustrări, furie sau multe alte poziții mentale ce au tendința de a exploda la un moment dat. Dacă iți reprimi anumite stări izvorate dintr-o situație de la locul de munca pe care alegi să nu o exprimi din cauza unei poziții de subordonare, e foarte normal ca aceleași emoții să fie exprimate violent într-o situație când tu deții o poziție superioară. Bineînțeles că aceste poziții sunt false. Nu există în realitate poziții de superioritate sau inferioritate, toate sunt în capul nostru. Suntem oameni şi ar fi normal să ne tratăm din poziții de egalitate. Asta e în teorie. Practica e foarte diferită.

E vorba de poziția de la care operezi în realitatea ta. Cum zicea Adam Apollo în documentarul „Cosmic Giggle” – „Nu poate să iți ia nimeni puterea pentru că de fapt nu poate fi luată, tu ești cel care o „cedează” iar când vrei să iți iei „puterea înapoi”, de fapt iei energie de la cel de la care iți revendici puterea”. Nu e vorba de nici o revendicare, e doar un joc mental în care ne-am antrenat foarte bine.

Reprimarea se bazează pe un complex joc mental de poziții, credințe şi compromisuri. Pot să îmi găsesc 1000 de scuze ca să nu exprim, dar în final, asta nu va face decât să consolideze programul „personalitate” sau alta forma de mască.

M-am întrebat mereu ce e înainte de reprimare și cum de am ajuns să îmi reprim anumite aspecte.  De ce nu pot să identific motivul pentru care aleg să reprim ceea ce se simte în mine la un anumit moment dat?

De ce e greu să o arat? Gura mea nu poate să se deschidă şi mă blochez. Hai măi, măcar ceva non-verbal, sau para-verbal. Aici mă trădează ochii de multe ori.

Partea cea mai periculoasă, este etapa în care trăiești o anumită situație pe care în mod normal o reprimi și nici nu îți dai seama că o reprimi. E anormal, dar așa se întâmplă dacă tot reprimi emoțiile. Programele mentale sunt făcute în așa fel încât să te împingă să funcționezi pe „pilot automat”, în așa fel încât reprimarea să-și urmeze cursul către nivelul următor de negare, rușine, respingere…și așa mai departe.

Codarea programelor mentale se face în momentul în care structura neurologică a copilului nu e dezvoltata complet. Mai precis în primii ani de viața. Creierul uman nu este complet dezvoltat pana la vârsta de 40-42 de ani. Din fericire, neuroplasticitatea nu e fixă cum se credea. Harta mentala poate fi reconfigurata, chiar foarte repede. În realitate aceasta structură neuronala poate avea pana la 11 nivele dimensionale (Blue Brain Project). E puțin pervers ce se întâmplă, dar natura are și mecanisme de protecție. Așa am descoperit că inima și sistemul energetic al inimii nu poate fi manipulat și corupt. Altfel eram de mult terminați ca specie. Inima nu poate fi programată. Inima doar poate fi învăluită sau prostită temporar, ceea ce se și întâmplă. Fiecare declanșează un sistem de conservare a „copilului interior”, mecanism de care se folosește chiar mintea socială pentru virusarea sistemului originar de percepție. Aici sunt mai multe nivele de codare dar nu intru în detalii.

Pe mine mă interesează, și cred că pe fiecare din voi, cum pot să ies din roata asta nefastă, și ce sta la baza acestor programe.

Odată ce am identificat nevoia de a scapă de aceasta presiune, începe observarea. E un exercițiu interesant pentru oricine vrea să înțeleagă și să depășească aceste aspecte atât de eluzive și condiționate social. Practicile actuale de dezvoltare personală și psihologice, pot să ne învețe foarte multe, dar mie îmi place simplitatea. Eu caut scurtături. Asta e pasiunea mea.

Așa am descoperit cum fricile ne-exprimate ajung să se transforme în reprimare și asta în sine e toata cheia situației.

În realitate exista o bifurcație la nivel de frici neexprimate. Acestea pot fi exprimate prin furie sau se pot transforma în reprimări. Ca de obicei, avem de a face cu dualitatea, iar programele mentale se manifestă in formă represivă sau reactivă. Deci pot să aleg să îmi exprim fricile într-o forma de furie sau să îmi reprim fricile. Calea optima, sau de mijloc ar fi să le exprim cumva, și acolo e nevoie să ajungem. Menționez că decât să nu le exprimi, mai bine le exprimi prin furie. Cum zicea cineva: „Furia rezolva lucrurile! (Anger gets shit done!)” de aceea poate să fie foarte utilă, dar consumul e mare. E o variantă, demna de luat în calcul.

Exprimarea fricilor nu este o treaba simpla, deși în esența este. Problema este că noi suntem plini de răni emoționale şi luăm totul foarte personal. În fond este o chestiune de ego, dar e nevoie de timp pentru a înțelege aceste mecanisme de relaționare. Teoria e simplă, dar în practică e nevoie de multă blândețe pentru a exprima aceste frici. Învățam să fim blânzi cu noi, fiind blânzi cu cei din jurul nostru cărora le exprimam fricile sau vulnerabilitățile noastre.  E un exercițiu complex. Modul şi momentul în care exprimi, poate fi la fel de important cu ceea ce exprimi. Însă, dacă nu știi cum să exprimi într-un mod blând, exprimă așa cum iți vine. Mai bine așa cum vine decât să reprimi. Am fost destul condiționați să „vorbim frumos” şi să folosim „expresii frumoase” şi în conformitate cu mediul. E o alta extremă şi că orice extremă, e dăunătoare.

Hai să înțelegem puțin ce se întâmplă la nivelul de cauza a reprimării, sau pe scurt: De ce nu exprim fricile?

Aici e nevoie să detaliem puțin câteva aspecte legate de frici. Doar nu credeați că exista o pastilă magică sau o formula magică? Și totuși ea există – Exprimă frica şi magia e acolo. Să ne întoarcem, dar țineți minte, acest articol, oricât de elaborat pare, e doar un punct de plecare. Deci să vorbim puțin despre frici într-o maniera pragmatică:

Ce înseamnă frica?

• Frica e o frecventă care poate fi înțeleasă ca absenţă a iubirii. E ca și lumina și întunericul. Nu exista întuneric. Există absenta luminii, iar dacă mergem mai departe, știința ne-a demonstrat că nu exista decât o foarte mare plaja de frecvente ale luminii (electromagnetism). Faptul că noi nu percepem frecvenţa infraroșie sau ultraviolet, razele x sau gama, asta nu înseamnă că ele nu există. Oricine a privit în întuneric bezna cu dispozitive speciale a înțeles că nu există întuneric.

E reala frica sau nu?

• Așa cum e cu lumina şi întunericul, la fel e și cu frica. Ea nu este reală. Mintea și realitatea duală în care trăim o „fac reală”. Și da, ne influențează.
• Pericolul poate să fie real, însă nu și frica deoarece este o proiecție a minţii cu privire la un scenariu probabil ce nu poate fi determinat din simplu motiv că nimeni nu știe ce se poate întâmpla în viitor.
• Pe de alta parte nu mă pot minţi că nu simt frica. Dacă o fac sunt în negare sau alta poziție. Asta e o poziție necâștigătoare care poate să îmi aducă traume sau chiar moartea. E bine știut că identificarea și acceptarea fricii te poate tine în viată. Ideea nu e să fi „neînfricat”, ci să fi curajos. De curaj e nevoie pentru a aborda frica. Problema e că curajul e manifestarea la o frecventa superioara a unei codări genetice care are ca orice cheie genetică 3 poziții. La nivel de „umbra” e controlul, care e și problema de bază din care se hrănește mintea. La nivel de „dar”, vei găsi autoritatea, sau exprimarea din inima, și abia la nivel de „siddhi” (abilitate) vei găsi curajul. Deci e nevoie să scăpam de control. Nu e nimic de controlat, și asta am văzut la copii. Nu e un fenomen pe care ei îl controlează, ci doar îl exprimă.

Cum poate fi identificata frica?

• Frica se simte (feeling, a simți, în engleză).
• Am observat în practica cu oamenii că nu întotdeauna putem să ne dam seama de frici, sau ca să fiu mai specific, nu putem decodifica multe din frici. Ciudat nu? Putem să ne dam seama de fricile majore care ne amenință direct sau în mod evident, dar nu și de cele subtile.
• Permiteti să simți frica. Fricile se simt, dar e nevoie să îți permiți să simți frica și să nu să o consideri un aspect negativ.
• Identificarea fricii se face prin ce îți comunică corpul. Vezi unde se simte frica în corpul tău. Fiecare are cel puțin 2 zone sau moduri în care simte frica. O zonă principală și una secundară. Nu e la toți la fel. Diferă de la individ la individ și, mai ales, de la bărbat la femeie. Nu spun unde „trebuie” să simți frica. Vă las pe fiecare să descoperiți. E un exercițiu „sine qua non”.

Cum se simte frica?

• Putem vorbi despre 3 nivele de frică (vezi harta emoțiilor a lui Robert Plutchik):
  • Mare: teroare
  • Medie – frică sau panică
  • Mică – îngrijorare, teamă
• Indiferent de nivel, aceasta se simte diferit și se conștientizează diferit în fiecare individ. Ideea nu e să găsești o soluție ci să lași frica să treacă prin tine. Să nu i te opui – Vezi Litania fricii (Cartea “Dune” – de Frank Herbert)
  • „I must not fear.
  • Fear is the mind-killer.
  • Fear is the little-death that brings total obliteration.
  • I will face my fear.
  • I will permit it to pass over me and through me.
  • And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path.
  • Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.”
• E o vorba că dacă ai de făcut o acțiune care necesita curaj și nu poți transcende frica, fă-o cu frica de braț, fă-o chiar și fiindu-ti frică. E o experiență pe care fiecare e nevoie să o facem. Altfel, cum să ne găsim curajul, cum să ne găsim puterea din noi?Cum spuneam mai devreme. Ideea e să abandonăm controlul și să vedem ce o să iasă. Asta e.
• Dacă e să îți fie frică de ceva, atunci să îți fie frică de frică în sine.

E frica mea sau e preluata din câmpul morfogenetic?

• Până la urma trebuie să înțelegem că nu ne naștem decât cu 2 frici primordiale:
  • Frica de zgomot puternic. A fi tradusă în vibrație disonantă.
  • A doua fiind frica de cădere în gol. Mi-a luat ceva să înțeleg de ce, şi am reușit asta observând copii care au o reacție de frică când ii săltam în sus ca proștii crezând că le place. La un moment dat poate începe să îți placă când îți dai seama că mama sau tata te prinde, dar la început reacția e viscerala, cu tremurat de barbă și panică. Motivul este simplu. Gravitația nu face parte din mediul preponderent în care trăiește sufletul și nici chiar copilul în mediul intrauterin. Gravitația e normală pentru ființele umane. Suntem făcuți să plutim, sau să zburăm. O să înțelegem asta într-o zi.

Restul fricilor eu spun că sunt dobândite sau preluate. Da, e nasol, ce să zic. Nici mie nu îmi convine ceea ce scriu dar e purul adevăr.

Odată ce îți permiți să simți fricile, tot ce ai de făcut e să le identifici și apoi să le observi. Acesta e secretul alchimiei interne. Abia apoi intervine exprimarea.

Cum să fac? Cum pot să exprim frica?

• Aici este frumusețea simplității. Pur și simplu o exprimi căci nu există un manual de exprimare a fricii. Curajul și vulnerabilitatea sunt mână în mână cu creativitatea și libertatea.
• „Cum” este o capcana în sine, deci nu o să mă apuc să explic cum se exprimă pentru că asta e și capcana în care te bagă mintea. Nu e nevoie să știi cum. Asta tot de la copii am învățat. Ei nu știu cum să exprime. Pur și simplu o fac exact așa cum iese. Nu-i așa că e frumos? Nu e usor pentru adulţi, dar e nevoie sa reînvăţăm asta.
• Îmi spunea un prieten care a observat că oamenii s-au săturat de toate informațiile care îți spun „ce să faci?”, când ei vor de fapt să le spui „cum să facă?”; Eu zic că e o capcana. „Capcana lui Cum”?
  • Cum se face un lucru sau altul? Această întrebare e o eroare în sine în care picăm cu toții, dar din care ne putem ridica. Noi vrem doar metoda, iar metoda aparține minţii. Pentru a te trezi, nu ai nevoie de minte ci de un stimul intern sau extern, ai nevoie de a simți. Care din noi s-a trezit dintr-un vis doar pentru că mintea rulează un scenariu, mai ales dacă e plăcut? Dar cum e dacă îți dau un ghiont? Câteodată te sperii și asta e un stimul intern, insă ajuta și unul extern. Cu siguranță nu există o metodă de a te trezi sau de a ajunge la o transcendere a dualității din interiorul dualității. Asta nu este posibilă, nici poate nici probabilă. Dacă există, atunci e cu siguranță falsă, sau nu o cunosc eu. Orice v-ar zice oricine, că are o metoda prin care să îți răspundă la acest „cum?”, eu zic că e falsă, dar sunt deschis la alte viziuni. Normal că această capcană e un paradox în sine. Unul foarte subtil.

De ce cred asta? Pentru că „cum” aparține minţii. Așa cum nu poți opri mintea cu mintea, tot așa nu poți să te trezești folosind o metodă a mintii. Când te trezești, te trezești. Eu înțeleg asta mental, adormit fiind, pentru că am început să vad pozițiile dualității. Când mă voi trezi atunci voi putea să transcend dualitatea și voi vedea ce e acolo.

Eu nu aş putea să împărtășesc o metoda prin care să faceți acest lucru. Aş putea să vă arat cum NU se face, sau să vă împărtășesc capcanele prin care am trecut și eu, și la care puteți ajunge, sau nu.

Întrebarea majora e: Oare cine vrea cu adevărat să privească realitatea în faţă? Să o accepte?

De fapt asta e și cheia.

Exemplu practic:

Am observat de mulți ani pe cerșetori și pe oamenii străzii. Ei acceptă realitatea intr-un procent mult mai mare decât destul oamenilor. Pentru ei realitatea este: Mâncăm ceva azi sau nu. Realitatea ii lovește la fiecare colţ de stradă. Ploaia e o realitate, la fel și frigul sau căldura. Am observat cum acești oameni nevoiași vin către ceilalți oameni să ceara un ban sau de mâncare etc, și oamenii nu se uita la ei. Cumva nu vor să îi vadă, întorc capul. Mă întreb dacă am fi singuri în desert și am întâlni un cerșetor, ne-am comporta la fel? Cum ar fi să ne uitam la ei, și ei să vadă că îi vedem.

Acceptarea realității în care trăim spulbera complet acel „CUM?”

Nu ai nevoie de „cum?”, pentru că ŞTII și VEZI ce și cum. Acel “Cum”, se întâmplă.

Când te împaci cu compromisul și de ce?

Ar mai fi o singura chestiune pe care o vad în acest moment și aceasta e legată de compromisul pe care îl facem când nu exprimăm ceva. Da, e un compromis și alegem să îl facem pentru că vedem că ceilalți îl fac. Am învățat prin mimetism că se pot face compromisuri şi se poate trai cu ele. Da, se poate, dar e nevoie să iți asumi prețul. Uneori e foarte mare. Asta e nevoie să înțelegem. Aceste compromisuri costă mult.

Nu exprim pentru că nu vreau ca ceilalți să sufere. Nu exprim pentru că mă doare prea tare, pentru că rana mea e foarte adâncă sau frica e prea mare. Ce vreau să transmit, este că nu exista în realitate poziții şi ierarhii în treaba asta. Noi facem asta poziţionare în capul nostru.

Exprimarea fricilor sau a emoțiilor ne pune într-o poziție de vulnerabilitate şi e nevoie să înțelegem că asta nu înseamnă slăbiciune. Mintea încearcă să ne convingă că asta vulnerabilitatea e sinonimă cu slăbiciunea. Nu e. Vulnerabilitatea e o sursă de putere, de creativitate. Vorba lui Brene Brown: “you need to dare greatly ” (tr. “e nevoie să îndrăzneşti în stil mare”).

În mintea mea nu exprim pentru că asta îmi va aduce o poziție de judecată sau stigmatizare. Nu exprim pentru că imaginea mea va avea de suferit. Vreau să fiu acceptat într-un grup, la masă, sau îmi găsesc câte și mai câte motive să nu exprim. Ce înseamnă când spun: „Nu vin pentru că sunt obosit”, când de fapt nu îmi place compania? Este o minciună, dar în același timp reprim ceea ce simt de fapt.

Acestea sunt motive morale sau dogmatice. Motive peste motive, însă când înțelegi că nu îți faci decât rău ție și apoi celorlalți, vei face o schimbare. Fiecare poate să ia un caiet și să noteze pentru el însuși toate aceste motive și să le studieze până își găsește curajul să le exprime.

Simplitatea exprimării

Ultimul aspect despre care simt să scriu azi este legat de simplitate și ce înseamnă acest lucru la nivel de programare. Mă refer la programarea mentală în general, dar am în vedere programarea genetică. Ca și specie, noi avem un mix de caracteristici genetice pe care le-am moștenit de la versiunile noastre anterioare, dar există aici un paradox care nu ne ajuta să îl înțelegem, ci doar să îl acceptam în frumusețea lui.

Codul genetic uman este unul care ar trebui să fie cel mai complex cod genetic de pe planetă, având în vederea teoriile evoluționiste prin care suntem expresia a milioane de ani de evoluție a formelor de viată de pe Terra. Dar nu e așa. După ce codul genetic uman a fost cartografiat, s-a ajuns la concluzia că, în medie, codul genetic uman cuprinde în jur de 19.000 până la 20.000 de gene. Inițial estimările propuneau un număr de aproximativ 100.000 de gene. Doar că nu a fost așa deoarece proiectul de decodificare a genomului uman a adus, și încă mai produce, multe surprize. Partea mai ciudată este că există alte viețuitoare care au între 50.000 și 100.000 de gene în codul lor genetic. Ceva nu face sens.

Nici teoria creaționistă nu prea face sens căci avem secvențe genetice identice cu animalele dar şi cu plantele. Deci nici din lut nu ne-am născut.

Adevărul este pe undeva pe la mijloc și aici sunt multe teorii, dar ceea ce vad eu este faptul că am fost creați și am evoluat în același timp. Partea cea mai frumoasă este că am fost simplificați, codul genetic uman a fost simplificat. Pentru ca o ființa atât de complexă ca noi să funcționeze cu un cod genetic atât de simplu, e nevoie de o foarte mare măiestrie și/sau evoluție spirituală/științifică. Simplitatea este o caracteristică divină sau care aparține unei civilizații extrem de avansate.

Și să vă mai spun un paradox genetic. E mai ușor să adaugi ceva la un cod genetic decât să scoți o singura genă. Pe acest mecanism se bazează și programarea mentală și emoțională.

Când simplifici lucrurile te apropii de esență, te apropii de codul sursă, te apropii de divinul din tine, iar asta e nevoie să ne aducem aminte. Putem să înțelegem că e în abilitatea noastră să o facem. Exprimă-ţi fricile așa cum simți, când simți și ce simți. Așa poți să scapi de aspectele reprimate. Nu e uşor. Nu e imposibil. Nu există deadline (tr. termen limită), nu există premii.

În aceasta treabă, singura regula e una: Nu există nici o regulă.

Gabriel Pesa